un blog scris de Andrei Bogdan si aflat in versiune α de β

Acum, cand sunt mai putin de 24 de ore pana intram in 2010, e momentul sa trag linie si sa fac o scurta analiza a lui 2009. Cum a fost 2009, cum s-a vazut anul acesta prin ochii mei, prin prisma activitatilor desfasurate in online.

Despre 2009 pot spune cu mana pe inima, ca a fost un an  bun. In primul rand, a fost anul in care am facut trecerea de la un dot blogspot dot com la dot com (multumesc Alex pentru suport). A insemnat mult pentru mine. A insemnat trecerea la un nou nivel, a insemnat trecerea de la amatori la (semi)profesionisti, a insemnat o noua promisiune facuta mie. Daca ar fi sa exagerez putin, a fost un fel de renastere. Si, tot la capitolul nou, intra imensul knowledge acumulat anul acesta in ceea ce priveste development bazat pe wordpress si social media.

De asemenea, 2009 a fost anul in care am devenit foarte activ pe twitter. 2009 a fost anul in care am inceput sa cunosc si oamenii (minunati) din spatele tastelor. Fie ca au fost bloggeri sau twitteristi, am avut placerea sa-i cunosc la diverse evenimente la care am participat.

Si daca tot am vorbit de evenimente, vreau sa multumesc unor oameni (si echipelor lor) pentru ca au facut sa se intample o serie de evenimente la care am avut placerea sa particip. Astfel, ii multumesc lui Ariel pentru Bikewalk-uri, Tarei pentru Urban Soup Nights, lui Copolovici pentru supele de la Urban Soup Nights, lui Claudiu pentru BeerTweetMeet-uri si lui OLiX pentru #lafilmari. De asemenea, multumiri si celor care au participat la #astt si #tui.

Pentru 2010 imi propun sa particip la mai multe evenimente (in functie de timpul liber disponibil), sa scriu mult mai des pe blog (de asemenea depinde de timpul disponibil), sa cunosc mai multa lume (pentru ca sunt oameni de pe twitter in special pe care as vrea sa-i cunosc in real life) si sa am trafic mai mare decat am avut anul asta.

Voua va urez pentru 2010 sa vi se intample fix ce-mi doriti si voi mie, dar de doua ori mai mult.

Inchei aici, va zic La Multi Ani si… ne citim si-n 2010.

…un post despre profesiile pe care mi le doream sa le practic cand eram foarte mic.

Stau cateodata si ma intreb oare unde s-au dus acele vise si planuri pe care ni le faceam cand eram mai mici. Pentru ca, sa recunoastem, foarte putini dintre noi si-au realizat acele planuri. Pentru ca “pe vremea noastra” nu se auzise de multe din meseriile pe care le practicam astazi. Cine auzise atunci de copywriter, designer, brand manager, content manager, developer, system administrator, PR sau, de ce nu, blogger? Si lista ar putea continua…

Si intr-un fel, ma gandesc ca a fost mai bine asa, sa alegem altceva decat ce ne-am fi dorit. Va dati seama cati astronauti, piloti de curse, medici, pirati, aviatori s.a.m.d. ar fi fost in lume?

Si daca stau sa ma gandesc, mai bine, eu as fi fost cel mai original dintre toti (daca era sa “ma tin” de cuvant cand am zis de primul loc in care as fi vrut sa lucrez). Dar ca sa nu fiu inteles gresit, am sa va spun o scurta povestioara.

Intamplare petrecuta acum multi ani, cand eram mic. (Cu ocazia asta vreau sa le raspund celor care de fiecare data cand spun ca “eram mic” se uita la mine si ma intreaba: “Da’ ce ba, tu ai fost vreodata mic?”. Da, am fost “cand nu m-ai vazut tu”, thank you for asking.). Aveam cativa ani si nu situ unde trebuia sa ma duc cu tata cu tramvaiul. Actiunea se petrece in Braila, orasul copilariei si adolescentei mele. Si, cum mergea tramvaiul pe Dorobanti (brailenii vor recunoaste reperele), ajungem in dreptul restaurantului “Zorile”, unde pe vremea aia era o vulcanizare care in fata careiaera ditamai mascota de la Michelin… care mi-a captat atentia si mi s-a parut a fun place to work … Si prima reactie a tatalui meu (dupa cum mi-a spus el) a fost un “Taci din gura, ca ma faci de ras”, rostit printre dinti.

Ce-i drept, dupa aia am revenit la chestii mai “pamantesti” si mi-am dorit sa fiu “sofer de vapor”, ca, deh… aveam Dunarea aproape, si pe vremea aia treceau multe vapoare pe Dunare.

Vorba ceea: “Mai bine sofer de vapor decat vulcanizator“. Apoi mi-am dorit sa mai fiu profesor, star rock, programator (pentru Microsoft, sau pentru o firma de jocuri) si, medic chirurg (ma rog… dupa ce am pus in balanta ce riscuri implica meseria asta, mi-am dorit sa devin medic legist, din simplul motiv ca n-as omori pe nimeni, “pacientul” fiind deja decedat.)

Si, vroiam sa va intreb: “Voi ce va doreati sa va faceti “cand voi fi mare“?”

P.S.: Imi aduc aminte ca unul din copii vecinilor mei isi dorea sa ajunga postas, iar altul “nas” (la CFR). (Dar, deh… ei erau un pic mai mari ).

…si daca cineva se gandeste la cantecul ala cu “looking back, over my shoulder”, se inseala

Stateam acum cateva zile si ma uitam pe blogul meu… si am observat ceva: am deviat un pic (mai mult) de la modul si  stilul pe care il doream. Si stiu de ce s-a intamplat asta. Am trecut printr-o perioada in care am scris de dragul traficului si din motive de SEO. Uitasem parca principalul motiv pentru care m-am apucat de blogging in 2007 si, unul din motivele pentru care, in aceasta primavara, am facut trecerea de la Voice of Silence No More la aBogdan.com. Dar despre inceputurile mele in blogosfera am de gand sa vorbesc in alt post.

Si, mi-am dat seama ca ar fi cazul sa nu mai alerg dupa trafic, ci sa scriu pentru cine conteaza cu adevarat: voi si cu mine. Pentru ca daca as si ca in afara de mine, nimeni nu mai citeste ce scriu, as continua sa public post-uri. Pentru ca in primul rand scriu pentru mine. Eu sunt cel mai important cititor al blogului meu. Deci… am sa scriu opinii, pareri, idei si lucruri care mi se par interesante. Pentru ca imi place sa fac asta.

Cam atat pentru acum.

P.S.: Am dat azi peste un citat din Henry David Thoreau “Never look back unless you are planning to go that way.” In care nu o sa cred niciodata. Te vei uita inapoi sa vezi unde ai gresit, si unde ai reusit.

Ziceam intr-un post mai vechi ca uneori sunt aerian.

Si, atunci cand credeam ca m-am vindecat mi se intampla urmatoarea chestie. In seara asta am vrut sa o sun pe Anna (@lookingatnimphs). Din doua apasari pe taste, incepe sa sune… si suna… si suna si… raspunde:

“Ce faci bai copilu’?”

“Taxi Apolodor, buna seara.”

“Scuze, am sunat gresit.”

…si am inchis… si, dupa ce m-am felicitat pentru aceasta “performanta”, am tras o concluzie: ar trebui sa casc ochii mai bine inainte sa sun pe cineva… nu de alta, da’ cine mai stie unde si pe cine sun data viitoare.

Ieri am avut parte de doua premiere

Am fost invitat de cineva la primul meci de basket sustinut de Asesoft Ploiesti in acest sezon. Si pentru ca la inceput a fost prezentata echipa pentru noul sezon, totul a inceput cu un recital sustinut de “trupa vocal-instrumentala” Parazitii. Astea au fost doua chestii noi care mi s-au intamplat. Prima data cand i-am vazut pe Parazitii live si prima data cand am fost la un meci de basket. Pentru cine e interesat, Asesoft vs. CSM Brasov 114 – 58 (rezultatul contand pentru cupa Romaniei la basket).

Am observat o chestie al nabii de ciudata.

In zilele in care nu scriu nimic pe blog, imi creste traficul (daca a fost pe un trend descendent), si mi se inmultesc comentariile spam. Si, ciudat, nu cei care genereaza trafic, teoretic, nu sunt boti (pentru ca aia stau cateva secunde pe blog).

Imi place sa salut lumea pe care o cunosc, si imi place sa mi se raspunda la salut. Pentru ca e o forma de bun-simt si, pana la urma, o forma de respect. Te salut, raspunde-mi, ca nu te costa nimic. Dar nu am de gand sa scriu despre asta acum, pentru ca am aprofundat subiectul asta intr-un post mai vechi (“Requiem pentru bunul simt“).

Daca eista ceva care sa ma enerveze mai mult decat sa nu-mi raspunda cineva la salut, acel lucru ar fi sa mi se raspunda cu “sa traiti”/”sa traiesti”.

Exista alte enspe mii de feluri in care poti sa-mi raspunzi la salut. Da’ nu asa. Nu-mi zice “sa traiesti”. E enervant. Nu stiu cum sunteti voi, dar exprimarea asta fie imi aduce aminte de vremurile in care toti erau tovarasi si tovarase. Sau, imi da impresia de unitate militara. Acolo, nu poti sa-i spui superiorului tau altfel decat “sa traiti”. Ok, recunosc, de doua ori in viata mea m-a batut gandul de a ma alatura carierei militare, dar, niciodata nu s-a materializat nimic. Din contra, ultima data, stand stramb si judecand drept, mi-am dat seama ca n-as putea niciodata in viata mea sa ma supun rigorilor (si umilintelor) de cazarma.

Revenind la “sa traiesti”. Citeste mai mult »

Uneori am impresia ca timpul trece prea repede. Defapt… de ce zic uneori? E o impresie (aproape) general valabila. Probabil nu e general valabila. Dar in cazul meu particular este o regula nescrisa ce pare sa-mi domine viata.

Te uiti azi la calendar e marti si e inceputul lui septembrie, apoi, intr-o clipita, te trezesti ca e inceputul lui octombrie. Si apoi, inca putin si vine anul nou… si dupa… mai trec cateva luni si te trezesti ca-i ziua ta si ca trebuie sa sufli in tort… si tot asa… pana cand te trezesti intr-o zi ca nu mai ai 20 de ani, ci ai 80-90 de ani si te pregatesti sa pleci din lumea asta.

Si e aiurea rau de tot. Ca atunci cand iti doresti sa treaca timpul mai repede, secundele curg foarte incet… enervant de incet, iar cand vrei sa treaca incet, secundele zboara imediat.

E enervant atunci cand esti tanar si-ti propui sa faci mai multe lucruri (si nu zic de ceva neobisnuit, ma refer lucruri normale: (scoala +) munca + distractie + odihna) si iti dai seama ca nu-ti ajunge o zi intreaga sa faci chestiile astea. Si, astfel, ajungi sa pui ce n-ai reusit sa faci pe o lista pe care o lasi pe data viitoare. Numai ca “data viitoare” sunt alte chestii de facut, si iata cum lista se transforma dintr-un biletel, intr-o lista in toata regula, si astfel ajungi sa te intrebi cand o sa ajungi sa te intrebi daca o sa reusesti vreodata sa termini tot ce ai scris acolo.

Mai grav e atunci cand descoperi ca unele lucruri din lista de to-do nu mai pot fi facute. Pentru ca nu mai e timp. Pentru ca timpul lor s-a dus…

Discalimer: acest post nu este si nu se doreste a fi in niciun fel un atac la adresa lui Adrian Ciubotaru. Imi este mult prea simpatic omul ca sa fac asa ceva.

…pe blog. Dupa cum puteti observa, de astazi, blogul meu a primit o noua “fata”.  Mai prietenoasa din punctul meu de vedere si mai frumoasa (tot din punctul meu de vedere).

Este bazata pe tema Pixel, iar backgroundul este creatie proprie, cu radacini in una din lucrarile mele de pe deviantART, Speed of light.

A… si sa nu uit de noul… sa-i zicem motto: “Remember my blog… you’ll be twitting it later.”.

Urmeaza sa revin cu materiale proaspete.

M-am facut cop(ch)il cuminte… si nu pentru ca as vrea, ci pentru ca trebuie. Pentru ca, din motive medicale, nu am de ales si trebuie sa stau cuminte (si, teoretic, in pat).

Cu toate ca nu ma pot misca asa cum vreau si nu mai pot sa fiu la fel de activ cum eram acu’ 1-2 saptamani, am redescoperit o mica bucurie. Bucuria de a citi. Si m-am bucurat cu atat mai mult cu cat a fost ca o intalnire cu un prieten vechi.

Pentru ca, recunosc, din diverse considerente, nu prea mai puneam mana pe nicio carte (ma rog… foarte putine carti tehnice). Dar acum sunt fericit (din aceasta privinta): am destul timp si sa invat si sa citesc. In momente ca astea, cand te obisnuiesti cu conditia ta (fizica), o carte citita (de orice fel) e o cireasa de pe tort (in sensul pozitiv).

P.S.: nu am crezut niciodata ca-mi va face atata placere sa invat

…la necrologul de la ora 5.

Pai reteta e foarte simpla: se ia un drum cu o singura banda pe sens, se mai adauga o masina cu Andrei la volan, se mai adauga un doua TIR-uri: unul cu niste faruri chioare (un fel de lumina de pozitie v2.0) si unul cu toate luminile stinse si se “condimenteaza” cu niste intuneric bezna.

…si cum mergeam eu vineri noaptea pe E60 spre Constanta, am dat peste un TIR care se misca incet, dar bine. Si am stat ce am stat in spatele lui si la un moment dat, m-am hotarat ca e timpul sa-l depasesc. Ma asigur ca nu vine nimeni de pe contrasens si ca pot sa-l depasesc, dau semnal stanga si incep manevra. Accelerez, accelerez si, cand ajung pe la jumatatea TIR-ului, se aprind luminile unui alt TIR ce venea de pe contrasens. A fost ca in filmele de craciun, cand in casa/in oras, pe intuneric se aprinde bradul. La mine s-a aprins TIR-ul. Eh… si cum (tot) in filme, la faza aia cu pomul de craciun, oamenilor li se umezesc ochii de fericire si emotie, mie mi s-au cam umectat chilotii (imaginari) de frica. Aveam de ales 4 variante: ori ma duc in stanga in porumb, ori in fata in botul lui, ori dreapta sub celalalt TIR, ori in spatele TIR-ului pe care il depaseam. Si, am reusit sa-mi pastrez calmul si sa fac ce trebuia facut: pus frana si intrat inapoi la locul meu, in spatele TIR-ului pe care il depaseam. Si, din ce am apreciat la momentul respectiv: dobitocul soferul care mergea fara lumini, nu a franat deloc, si cu toate ca era vina lui, tot el era cel care a claxonat in disperare dupa ce m-am dat din fata lui. Oricum, ma bucur ca totul s-a terminat cu bine: si pentru noi si pentru masina noastra. Pentru ca, (cel putin) in noaptea aia, viata chiar a avut prioritate.

…and so, I got to live/blog another day.

Citeste mai mult »