un blog scris de Andrei Bogdan si aflat in versiune α de β

…sau The Good, The Bad & The Ugly.

Mi s-a intamplat ieri luni dimineata sa uit sa-mi iau bani de acasa. Si nu mi-am dat seama de asta decat atunci cand am iesit de la metrou, si am vrut sa ma opresc la un magazin sa-mi cumpar ceva. Nu-i nimic mi-am zis, e banca in apropiere ma duc, scot niste bani de pe card.

Zis si facut. Ma opresc la Leumi (ca asta era singura banca in apropiere), scot cardul din geanta, il bag in bancomat si masinaria incepe sa faca urat, sa caraie, sa maraie, si, dupa vreo 2 minute imi da cardul… si chitanta. Banii nu. Ii zic gigelului de la paza sa ma lase sa intru (inca nu se deschisese banca) si-i explic problema (deh… era nedumerit omul; cine vrea sa intre la banca inainte de 9?). Si, ma trimite tipul la o tanti de la casierie. Ii explic ce mi s-a intamplat si ea imi da solutia suprema. “.Mai incearca odata, ca noi n-avem cum sa te ajutam“. Bun, bun, zic, da’ cu banii mei cum ramane? “Nu avem cum sa te ajutam, mai incearca odata“. Pan la urma, am dat sa ies, cand am vazut ca cineva a retras bani de la acelasi bancomat si i-a primit. Asa ca am incercat sa-mi retrag din nou banii, cand imi zice “fonduri insuficente”. WTF? Cu alte cuvinte si cu banii luati (desi n-am vrut sa scot tot ce era pe card) si cu ochii-n soare. Pana la urma, dupa un telefon la banca emitenta a cardului, am primit o veste buna: aveam toti banii in cont.

Totu-i bine cand se termina cu bine, dar nupotismul e de-a dreptul enervant.

Am citit intr-unul din ziarele de azi ca una din firmele de taxi a inceput sa-si sune clientii sa le ceara feedback. Si, conform aceluiasi ziar, Camera Taximetristilor din Bucuresti, spune ca o sa implementeze aceasta initativa la toate firmele din Capitala. Astfel clientii vor fi sunati aleator si vor trebui sa raspunda la intrebari legate de comportamentul soferului, daca au fost dusi pe drumul cel mai scurt etc.

Sincer, imi pare rau ca n-au implementat chestia asta mai demult. Pentru ca astfel s-ar fi evitat situatii de genul: in loc sa mergi cu taxiul de la punctul A la B, soferul te duce de la A la C la D la E, la F si deabia dupa aia la B, cu toate ca drumul direct de la A la B nu e aglomerat. Stiu ca am patit asa ceva cu un sofer de la Taxi 2000 care in loc sa mearga pe drumul cel mai scurt/liber a ales un drum lung si aglomerat. Totusi, nu i-am platit toata cursa ci doar atat cat stiam eu ca face de la A la B, pentru ca “nu platesc plimbarile prin oras”.

Ziceam intr-un post mai vechi ca uneori sunt aerian.

Si, atunci cand credeam ca m-am vindecat mi se intampla urmatoarea chestie. In seara asta am vrut sa o sun pe Anna (@lookingatnimphs). Din doua apasari pe taste, incepe sa sune… si suna… si suna si… raspunde:

“Ce faci bai copilu’?”

“Taxi Apolodor, buna seara.”

“Scuze, am sunat gresit.”

…si am inchis… si, dupa ce m-am felicitat pentru aceasta “performanta”, am tras o concluzie: ar trebui sa casc ochii mai bine inainte sa sun pe cineva… nu de alta, da’ cine mai stie unde si pe cine sun data viitoare.

Ieri am avut parte de doua premiere

Am fost invitat de cineva la primul meci de basket sustinut de Asesoft Ploiesti in acest sezon. Si pentru ca la inceput a fost prezentata echipa pentru noul sezon, totul a inceput cu un recital sustinut de “trupa vocal-instrumentala” Parazitii. Astea au fost doua chestii noi care mi s-au intamplat. Prima data cand i-am vazut pe Parazitii live si prima data cand am fost la un meci de basket. Pentru cine e interesat, Asesoft vs. CSM Brasov 114 – 58 (rezultatul contand pentru cupa Romaniei la basket).

Am observat o chestie al nabii de ciudata.

In zilele in care nu scriu nimic pe blog, imi creste traficul (daca a fost pe un trend descendent), si mi se inmultesc comentariile spam. Si, ciudat, nu cei care genereaza trafic, teoretic, nu sunt boti (pentru ca aia stau cateva secunde pe blog).

Imi place sa salut lumea pe care o cunosc, si imi place sa mi se raspunda la salut. Pentru ca e o forma de bun-simt si, pana la urma, o forma de respect. Te salut, raspunde-mi, ca nu te costa nimic. Dar nu am de gand sa scriu despre asta acum, pentru ca am aprofundat subiectul asta intr-un post mai vechi (“Requiem pentru bunul simt“).

Daca eista ceva care sa ma enerveze mai mult decat sa nu-mi raspunda cineva la salut, acel lucru ar fi sa mi se raspunda cu “sa traiti”/”sa traiesti”.

Exista alte enspe mii de feluri in care poti sa-mi raspunzi la salut. Da’ nu asa. Nu-mi zice “sa traiesti”. E enervant. Nu stiu cum sunteti voi, dar exprimarea asta fie imi aduce aminte de vremurile in care toti erau tovarasi si tovarase. Sau, imi da impresia de unitate militara. Acolo, nu poti sa-i spui superiorului tau altfel decat “sa traiti”. Ok, recunosc, de doua ori in viata mea m-a batut gandul de a ma alatura carierei militare, dar, niciodata nu s-a materializat nimic. Din contra, ultima data, stand stramb si judecand drept, mi-am dat seama ca n-as putea niciodata in viata mea sa ma supun rigorilor (si umilintelor) de cazarma.

Revenind la “sa traiesti”. Citeste mai mult »

Guest-post scris de un prieten motociclist.

Motociclistul este asociat de cele mai multe ori cu baiatul rau din filme, care este rebel, nu are prea multe probleme in viata, este dispus sa joace totul pe o singura carte si sa isi transforme fiecare ora din viata intr-o aventura in care conceptul de adrenalina devine absolut.

Daca un motociclist este imbracat in piele devine si mai periculos pentru privitori, majoritatea emitand aceasta judecata de valoare fara sa isi puna neuronul la munca macar 30 de secunde pentru a incerca sa inteleaga mai bine de ce se imbraca un motociclist in piele. E vorba evident de o imagine deformata creata de dresajul mediatic.

Niciodata nu o sa-li vedeti pe patriarh mergand pe motocicleta. Asta nu pentru ca poate nu si-ar dori, ci din cauza faptului ca aceasta imagine ar strica unui brand pozitiv.In mod clar o masina ofera avantaje evidente fata de o motocicleta. In traficul din Romania , motociclismul pare un sport extrem. Soferii au tendinta sa te ignore, considerand ca motocicleta este un fel de bicicleta mai mare, iar unii, deloc de neglijat, nu suporta motociclistii. Drumurile sunt pline de gropi, de pete de ulei, politistii te remarca si se straduiesc sa gaseasca un motiv pentru care sa te opreasca.

Daca la toate acestea mai adaugam faptul ca un accident pe motocicleta duce in cele mai multe cazuri la un final tragic, atunci este clar pentru toata lumea ca trebuie sa fii nebun ca sa achizitionezi o motocicleta. Ca sa aiba o minima protectie in caz de accident, un motociclist trebuie sa investeasca cel putin 2.000 euro pentru un echipament de protectie: cizme,  casca, manusi si celebrul costum de piele care este de altfel cel mai recomandat datorita protectiei oferite. Adica o suma deloc neglijabila.

Insa, pe de alta parte Citeste mai mult »

Uneori am impresia ca timpul trece prea repede. Defapt… de ce zic uneori? E o impresie (aproape) general valabila. Probabil nu e general valabila. Dar in cazul meu particular este o regula nescrisa ce pare sa-mi domine viata.

Te uiti azi la calendar e marti si e inceputul lui septembrie, apoi, intr-o clipita, te trezesti ca e inceputul lui octombrie. Si apoi, inca putin si vine anul nou… si dupa… mai trec cateva luni si te trezesti ca-i ziua ta si ca trebuie sa sufli in tort… si tot asa… pana cand te trezesti intr-o zi ca nu mai ai 20 de ani, ci ai 80-90 de ani si te pregatesti sa pleci din lumea asta.

Si e aiurea rau de tot. Ca atunci cand iti doresti sa treaca timpul mai repede, secundele curg foarte incet… enervant de incet, iar cand vrei sa treaca incet, secundele zboara imediat.

E enervant atunci cand esti tanar si-ti propui sa faci mai multe lucruri (si nu zic de ceva neobisnuit, ma refer lucruri normale: (scoala +) munca + distractie + odihna) si iti dai seama ca nu-ti ajunge o zi intreaga sa faci chestiile astea. Si, astfel, ajungi sa pui ce n-ai reusit sa faci pe o lista pe care o lasi pe data viitoare. Numai ca “data viitoare” sunt alte chestii de facut, si iata cum lista se transforma dintr-un biletel, intr-o lista in toata regula, si astfel ajungi sa te intrebi cand o sa ajungi sa te intrebi daca o sa reusesti vreodata sa termini tot ce ai scris acolo.

Mai grav e atunci cand descoperi ca unele lucruri din lista de to-do nu mai pot fi facute. Pentru ca nu mai e timp. Pentru ca timpul lor s-a dus…

Discalimer: acest post nu este si nu se doreste a fi in niciun fel un atac la adresa lui Adrian Ciubotaru. Imi este mult prea simpatic omul ca sa fac asa ceva.

M-am facut cop(ch)il cuminte… si nu pentru ca as vrea, ci pentru ca trebuie. Pentru ca, din motive medicale, nu am de ales si trebuie sa stau cuminte (si, teoretic, in pat).

Cu toate ca nu ma pot misca asa cum vreau si nu mai pot sa fiu la fel de activ cum eram acu’ 1-2 saptamani, am redescoperit o mica bucurie. Bucuria de a citi. Si m-am bucurat cu atat mai mult cu cat a fost ca o intalnire cu un prieten vechi.

Pentru ca, recunosc, din diverse considerente, nu prea mai puneam mana pe nicio carte (ma rog… foarte putine carti tehnice). Dar acum sunt fericit (din aceasta privinta): am destul timp si sa invat si sa citesc. In momente ca astea, cand te obisnuiesti cu conditia ta (fizica), o carte citita (de orice fel) e o cireasa de pe tort (in sensul pozitiv).

P.S.: nu am crezut niciodata ca-mi va face atata placere sa invat

Tot tin de luni sa va zic doua intamplari petrecute in aceasi zi.

Prima intamplare s-a petrecut in timp ce ma intorceam spre casa. Pentru ca, dupa cum (probabil) stiti, pasajul de la metrou care face legatura intre Piata Unirii 1 si Piata Unirii 2 s-a inchis si, astfel, transferul se face pe la suprafata. Adica stat la semafor, asteptat in soare, aglomeratie, claxoane etc. (Mai ales pe la 2 cand ma aflam prin zona). Asa ca m-am hotarat sa o iau la pas spre casa, pentru ca umbra de pe Bd. Unirii era mult prea imbietoare si, chiar simteam nevoia unei plimbari.

…si cum “o minune dureaza trei zile”, asa am patit si eu, pentru ca zona umbrita nu s-a intins pe o distanta asa de lunga, asa cum ma asteptam eu. Asa ca, mergand prin soare si caldura, imi apar in fata doi mormoni. Se uita la mine, schimba o privire intre ei si incepe urmatoarea discutie.

“What’s up big guy, why so sad?”
“I’m not sad”
“Yes you are”
“No i’m not”
“Yes you are”
“I am not fucking sad… just leave me alone. i’m tired”
“Ah… Why are you so brutal? we just wanna spread the word of Jesus”
“Don’t wanna hear it”
“But it will be good for you”
“No.”
“We have plenty of time to explain to you”
“I don’t. Fuck off.”

Citeste mai mult »

…la necrologul de la ora 5.

Pai reteta e foarte simpla: se ia un drum cu o singura banda pe sens, se mai adauga o masina cu Andrei la volan, se mai adauga un doua TIR-uri: unul cu niste faruri chioare (un fel de lumina de pozitie v2.0) si unul cu toate luminile stinse si se “condimenteaza” cu niste intuneric bezna.

…si cum mergeam eu vineri noaptea pe E60 spre Constanta, am dat peste un TIR care se misca incet, dar bine. Si am stat ce am stat in spatele lui si la un moment dat, m-am hotarat ca e timpul sa-l depasesc. Ma asigur ca nu vine nimeni de pe contrasens si ca pot sa-l depasesc, dau semnal stanga si incep manevra. Accelerez, accelerez si, cand ajung pe la jumatatea TIR-ului, se aprind luminile unui alt TIR ce venea de pe contrasens. A fost ca in filmele de craciun, cand in casa/in oras, pe intuneric se aprinde bradul. La mine s-a aprins TIR-ul. Eh… si cum (tot) in filme, la faza aia cu pomul de craciun, oamenilor li se umezesc ochii de fericire si emotie, mie mi s-au cam umectat chilotii (imaginari) de frica. Aveam de ales 4 variante: ori ma duc in stanga in porumb, ori in fata in botul lui, ori dreapta sub celalalt TIR, ori in spatele TIR-ului pe care il depaseam. Si, am reusit sa-mi pastrez calmul si sa fac ce trebuia facut: pus frana si intrat inapoi la locul meu, in spatele TIR-ului pe care il depaseam. Si, din ce am apreciat la momentul respectiv: dobitocul soferul care mergea fara lumini, nu a franat deloc, si cu toate ca era vina lui, tot el era cel care a claxonat in disperare dupa ce m-am dat din fata lui. Oricum, ma bucur ca totul s-a terminat cu bine: si pentru noi si pentru masina noastra. Pentru ca, (cel putin) in noaptea aia, viata chiar a avut prioritate.

…and so, I got to live/blog another day.

Citeste mai mult »