un blog scris de Andrei Bogdan si aflat in versiune α de β

Convingeti-va singuri…

Filmul mi se pare un pic nerealist din simplul motiv ca sufa cu care au legat bicicleta era mult prea lunga… si cam atat. Ideea e ca poate sa ti se fure bicicleta si nimanui sa nu-i pese.

Cam de fiecare data cand plec de la birou prind momentul in care cutiile cu “Adevarul de seara” sunt pline cu ziare. Si de fiecare data asist cam la aceeasi intamplare: cate un gigel cu varsta de peste 30 de ani se infige in cutia respectiva si ia ditamai teancul de ziare. Cam pentru tot neamul lui, incepand de la parameci, amibe si alte protozoare si protiste. Si de fiecare data imi vine sa ma iau de ei si sa le spun ca nu-i frumos gestul lor si ca trebuie sa ia un ziar, ca sa ajunga la toata lumea. Pentru ca pana la urma, that’s the whole catch: sa ia fiecare persoana care intra la metrou un ziar, ca sa nu se plictiseasca in drumul spre casa si sa afle stiri proaspete.

P.S.: (1) Eu ma intreb ce fac indivizii aia cu atatea ziare? Or fi ramas fara hartie igienica la buda si le folosesc pe post de curpapir? Or varui in fiecare zi si au nevoie de ziare ca sa acopere diverse obiecte din casa?
(2) Daca Adevarul de seara ar costa sa zicem 20 de bani, ar mai lua macar un ziar?

Vara. Cald. Asfalt incins. Transpiratie. Mirosuri neplacute.

Fustite scurte. Decolteuri generoase. Abdomene bine lucrate la vedere. Burdihane. Sunci. Expuse in toata splendoarea lor, spre a ne oripila vizual.

Oamenii pe jumatate dezbracati nu au ce cauta in mijlocul Bucurestiului. Nu au ce cauta in Bucuresti, nu au ce cauta in niciun oras din tara. Doar pe litoral.

Cam de cum incepe temperatura de afara sa treaca de 25-30 de grade, ii si vezi ca ies pe strada. Barbati fara tricouri, cu burdihanul la vedere. Tulbura peisajul (de altfel) monoton al orasului si dauneaza grav retinei privitorilor. Pana acum vedeam genul asta de oameni (tarani de oras, ca altfel nu le pot zice) ii vedeam in Dacii 1310 “tunate”, cu maneaua la maxim si toate geamurile deschise. Dar, Dacia 1310 s-a transformat in Logan sau, in cazul capsunarilor, in BMW… si e cam pacat sa umple tapiseria de transpiratie si alte duhori (zic si eu…). Un obicei probabil ramas in genotipul lor, ca o eterna amintire a tarlalei de unde au plecat ei sau stramosii lor.

Citeste mai mult »

Daca stau stramb si judec drept, oamenii care au protestat ieri au pe jumatate dreptate.

Cu pensionarii n-am nimic, nu mi se pare corect sa li se ia 15% asa, degeaba la niste oameni care au muncit o viata intreaga, si pentru care, in multe cazuri, 15% inseamna enorm pentru ei. De asemenea n-am nimic cu muncitorii din diverse ramuri ale industriei (cat mai e din ea).

Eu am ce am cu functionarii publici si cu cei care lucreaza in administratia publica. As propune sa li se ia din start intre 15 si 50% din salariu (peste 20% in cazul alora care au salarii nesimtite, gen parlamentari, ministri samd.), dar sa li se dea posibilitatea sa recastige procentul luat (pana in 20%, pentru ca la aia cu salarii nesimtite, e bine ca se ia) in urma unor sporuri de performanta. Daca este un angajat bun, isi face treaba cum trebuie, nu am nicio problema cu a-l remunera si mai mult. Chiar 200% daca merita. (Desigur, idee ce se poate aplica numai daca indicii de performanta ai fiecarui angajat sunt calculati corect).

Citeste mai mult »

Ma intreba saptamana trecuta Victor ce parere am despre tweetmeet-uri.

Si, dupa cum i-am zis si lui. Imi plac la nebunie tweetmeet-urile. Pentru ca iti ofera posibilitatea sa cunosti oamenii de dincolo de tweet-uri. E o ocazie buna sa-ti formezi noi prieteni. Pentru ca una e sa cunosti un om doar online, si alta e sa-l intalnesti in realitate. Pentru ca am intalnit “la vremea mea” oameni care erau foarte duri, si foarte nesimtiti in online, iar in realitate erau timizi si foarte speriosi. Cine se da “zmeu” pe net, in multe cazuri nu este la fel de “zmeu” si in realitate. Si plus imi plac tweetmeet-urile la care se petrece , cum a fost beertweetmeet. Acolo, dupa mai multe beri, oamenii si-au dat cu adevarat arama pe fata.

Concluzia mea dupa fiecare tweetmeet este aceeasi: “we should do this more often”.

Am facut un experiment zilele astea.

Am reusit sa “supravietuiesc” fara blog, fara twitter, fara mailuri, fara messenger, fara RSS-uri, fara sa citesc alte bloguri… Am incercat sa vad daca reusesc sa nu le folosesc pentru doua zile. Si… daca stau bine sa ma gandesc, nici calculatorul nu l-am folosit prea mult. Adica am scris un CD si cam atat. Carevasazica se poate sa “traiesc” si fara.

Cu toate acestea, astazi, cand am pus din nou mana pe internet, mi-am dat seama ca “am ramas in urma”.  Adica ma asteptau tone de mailuri si de feeduri. Plus… mi-a fost foarte greu sa revin la curent cu ce facea lumea pe twitter si pe bloguri.

A fost o experienta interesanta as putea spune, si, cel mai mult, ma bucur ca am vazut ca se poate trai (sau, ma rog… pot trai) si fara acces la tot ce inseamna online, dar, cu toate acestea, nu as vrea sa repet “isprava” prea curand.

…sau cum poate un amarat de buton sa creeze haos.

Ati observat cat de reticenti sunt oamenii fata de nou? Cat de mult accepta o schimbare minora care le tulbura aparent putin, dar in realitate enorm de mult armonia interna? Cat de mult poate fi afectat zenul personal de ceva nesemnificativ, care stiai ca e pus de decor, dar care incepe subit sa functioneze? Si, prin functionarea lui perturba rutina. Si stau si ma uit in jur si observ ca multi sunt reticenti la schimbari de acest gen si, doar o mica parte le accepta usor, cu naturalete.

De cateva zile, oamenii de la Metrorex s-au gandit sa dezactiveze deschiderea automata a usilor pe garniturile noi. Astfel, usile se deschid prin apasarea unui amarat de buton verde (ma rog… el e transparent… da’ se face verde cand metroul opreste in statii). Si acel buton, care pana acu’ cateva zile era de decor, a intrat in functiune pentru a provoca haos, nervi si frustrare in randul calatorilor. Citeste mai mult »

Ma intreba in seara asta cineva de ce nu scriu nimic despre Michael Jackson si despre moartea lui.

Simplu. Pentru ca mi-e scarba de tonele de texte scrise despre asta. Pentru ca nu-mi place ca a fost mediatizat extraordinar de mult momentul. Pentru ca MTV a facut actiunea aia de toata jena in care lumea a mers la stadionul Lia Manoliu sa aprinda lumanari si sa depuna flori. Pentru ca incepand de vineri posturile de radio si de TV au inceput sa difuzeze in heavy rotation melodiile lui, desi pana atunci, majoritatea il uitasera. De tot. Pentru ca se fac tot felul de anchete si investigatii in acest caz. Pentru ca lumea nu vrea sa accepte ca nu era nemuritor si de aceea se fac aceste anchete. Pentru ca mi-e scarba de toti aia care l-au aratat cu degetul si l-au catalogat drept pedofil, infractor, homosexual si acum tin discursuri pioase legate de el, de omul Michael Jackson, de cel ce a fost regele pop-ului.

Singurul lucru care ar fi trebuit sa fie facut in legatura cu moartea lui era doar sa fie anuntat faptul ca a murit si atat. Sa se pastreze tacerea. Sa se tina un moment de reculegere pentru el. Nu sa fie tot evenimentul intr-un media bomb. Atat. Sau, cel putin, asta cred eu ca ar fi trebuit facut.

Later edit:

Daca ar exista OTV in SUA, probabil ar face un serial referitor la moartea lui Jackson mult mai lung decat “Disparitia Elodiei”, cu tot felul de bufoni, pareristi, “specialisti” si bagatori de seama care n-au nici un fel de legatura cu omul.

De ceva vreme, am observat ca din ce in ce mai multe vedete personalitati publice, fie ele autohtone, fie de peste hotare, au inceput sa scrie carti. Orice fel de carti. Sa curga cerneala, sa fie vanzare, sa iasa bani. Pentru ca, pana la urma, nu cred eu ca s-ar apuca vreo vedeta sa scrie o carte daca n-ar fi intr-un oarece impas financiar.

Numele este brandul; brandul vinde cartea. Iar in cazul lor, brand-ul este destul de puternic. Cel putin pe plan regional. Orice subiect ar aborda, cu siguranta se vor gasi suficienti cumparatori, macar pentru a amortiza costurile de productie.

Unele carti par sa apara pe banda rulanta. Cei care isi doresc sa-si vada numele pe un volum, trebuie doar sa gaseasca un subiect, oricat de stupid si sa-l dezvolte.

Madonna a scris carti pentru copii. Amy Winehouse vrea sa publice un volum pentru cei mici (probabil o autobiografie, cu titlul “asa nu!” ). Eminem, Marilyn Manson, Tony Hawk sau Britney Spears, au decis sa isi publice biografiile. Altii au scris carti de bucate (fara sa fie bucatari).

Daaar… la categoria “hai sa ne aflam in treaba“, Barbara Streissand va scoate o carte despre noua sa locuinta din Malibu. Ma intreb ce mama ai putea scrie intr-o asemenea carte. Ca mai mult de 4 pagini, nu prea cred ca ai ce scrie despre o vila. …sau poate o sa scoata o carte de colorat, cu fiecare coltisor al casei.

Trist este ca aceste carti chiar se vor cumpara. Poftim cultura neamule!